In iulie 2007 când s-a lansat saitul A.N.C.A. am redactat un articol dedicat colecţionarilor şi activităţi lor, în care încercam să creez o poveste romanţată, un scenariu posibil a cea ce a creat mai târziu noţiunea de colecţionar. Am afirmat că acesta este o persoană care nu se îndură să arunce obiectele devenite inutile sau desuete iar după o vreme, când s-au adunat destule realizează că acestea, pe lângă valoarea lor intrinsecă mai mare sau mai mică au acumulat o mare valoare sentimentală.

    Ei bine, acum la lansarea saitului A.N.D.A. s-ar cuveni să fac la fel, adică un articol referitor la deţinătorii de arme. Aici este puţin mai complicat, pentru că dacă la colecţionari aveam de-a face cu hobyşti, aici pe lângă hobyşti mai sunt şi alte categorii de persoane. Mai puţine ce-i drept, e vorba de persoanele care în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, sunt autorizate să poarte arme. Dar, cum spuneam, din fericire acestea sunt puţine, iar marea majoritate a deţinătorilor sunt tot hobyşti.

    De-a lungul vremurilor, dar mai ales în zilele noastre, subiectul armelor a generat nenumărate polemici, cu argumente mai mult sau mai puţin valabile, dar în orice caz greu de acceptat de către partea cealaltă. Şi culmea, toţi au dreptate.

     S-a vehiculat cu caracter de postulat că „armele sunt periculoase” şi că „armele ucid”. Consider greşit faptul că asemenea afirmaţii sunt în mod tendenţios scoase din context. In absenţa omului arma este un simplu fier care nu poate fi periculos decât daca este aşezat într-un loc de unde îţi poate cădea în cap. Dar cine a pus-o acolo? Tot omul. Arma nu ucide. Arma este un instrument cu care omul poate ucide. Arma nu e periculoasă. Omul cu o armă poate fi un pericol. Arma este unealta care încă din comuna primitivă, a asigurat rasei umane mijloace de subzistenţă. Faptul că aceste mijloace se obţineau prin uciderea altor specii de animale nu mai este vina omului ci a creatorului, fie el divinitatea sau natura. Şi celelalte animale ucid pentru supravieţuire dar, spre deosebire de om, natura, sau cum spuneam, divinitatea le-a înzestrat cu propriile arme, cu propriile mijloace de ucidere. Omul a fost înzestrat cu raţiunea cu care a creat un instrument cu care să compenseze acest handicap.

     Dar, lupta pentru mijloace de subzistenţă l-a obligat de-a lungul istoriei să folosească aceste instrumente, mai mult sau mai puţin justificat şi împotriva semenilor săi. Astfel, armele care până în acel moment erau arme de vânătoare, devin arme de luptă şi încep să se specializeze în acest sens. Capătă caracteristici care să le crească eficienţa în utilizarea împotriva oamenilor. Aici intervin elementele care mă fac să afirm că omul nu este rezultatul creaţiei divine ci mai degrabă rezultatul evoluţionismului, că Darvinismul exprimă realitatea crudă, că sclipirea acea de raţiune cu care a fost înzestrat, nu a fost suficientă. Dar şi această afirmaţie este absolut subiectivă. Acum câteva sute de ani, eliminarea câtorva vieţi omeneşti pentru atingerea unui scop anume, era absolut firească. Era perioada în care activitatea umană, tehnologia şi natura ofereau puţine mijloace de subzistenţă astfel că din cînd era benefică împuţinarea numărului de guri de hrănit. Cu timpul prin dezvoltarea tehnologiilor, aceste mijloace de subzistenţă se obţineau mai uşor, pământul putea hrăni mai multă lume, lupta pentru supravieţuire a pierdut caracterul de selecţie naturală, astfel că viaţa omenească începe să valoreze mai mult, se dezvoltă preceptele morale precum şi religiile ce afirmă că viaţa omenească era o valoare nepreţuită. Dar, cârcotaşi fiind şi aici avem de făcut comentarii. Viaţa era nepreţuită atâta timp cât era considerată un dar divin, şi tot divinitatea era îndreptăţită moral să retragă acest dar. Asta binenţeles prin reprezentanţii lor pe pământ, astfel avem momentele ruşinoase ale războaielor religioase, care din păcate continuă şi astăzi. Tot din acel motiv, aleşii Domnului au pătruns în armată, dând binecuvîntare celor ce merg să ucidă oameni. Dând binecuvîntarea celor ce merg să încalce porunca a şasea din biblie, oare din punct de vedere juridic cum se chiamă?

     Lăsând la o parte domeniul militar, un domeniu nu foarte agreabil, dar un rău necesar în contextul actual, rămâne utilizarea civilă a armelor, care a pierdut pe parcurs componenta malefică. Folosirea armei pentru apărare este o situaţie excepţională şi atât de rară în societatea noastră încât nici nu merită discutată. Întotdeauna am recomandat ca subiectul armelor să nu mai fie abordat în contextul relaţiei agresor-victimă, pentru că este în măsură să genereze reacţii contradictorii. Marea majoritate a oamenilor percep arma ca pe acel obiect menit să împartă moarte. Ignoranţa, lipsa de educaţie, lipsa de „Cultura armelor”, noţiune pe care acum 12 ani o lansam în revista Ranger, în zâmbetele maliţioase ale interlocutorilor, îi face să ignore faptul că armele mai inseamnă sport, înseamnă cultură, tehnică, istorie, agrement, şi de ce nu, protecţia mediului. Chiar dacă personal nu agreez vânătoarea, o accept ca pe modalitatea de a păstra în echilibru, un dezechilibru pe care tot noi l-am creat (cum vi se pare că sună asta?), sub justificarea dezvoltării societăţii.

    Să nu uităm activitatea de tir. Să nu uităm că prima medalie olompică obţinută de România a fost la tir. Să ne amintim de anii ’70 când în poligonul Tunari, actualmente „Iosif Sârbu” aveam atâţia sportivi încât în poligonul mare juniorii trăgeau în trei serii. În ziua de azi, juniori, junioare, seniori, senioare din toată ţara nu reuşesc să umple poligonul. După anii ‘90 tirul, cu toate rezultatele bune a fost oaia neagră. Dacă tirul românesc s-a menţinut la un nivel ridicat, a fost pentru că a fost susţinut de câţiva sufletişti, câţiva zăpăciţi care se încăpăţânează să nu cedeze în faţa unei politici tâmpite de depreciere a valorilor noastre. Îmbucurător este faptul că am cunoscut o mulţime de oameni care sunt la fel de zăpăciţi, dispuşi să consume bani şi energie pentru o disciplină care nu îi vrea. Sunt în stare să-şi sacrifice timp şi resurse pentru promovarea unei descipline care, din lipsă de finanţare se va pierde. Dar, pentru că în subconştientul românului noţiunea de armă este asociată unui cadavru, deţinătorul de armă este privit cu suspiciune atât de omul de rând cât şi de autorităţi. Este judecat de oameni care nu pot concepe, nu pot înţelege că un fraier este dispus să muncească un an sau mai mult pentru un punct-două care în clasament îl ridică două locuri, fără să câştige bani din treaba asta.

    După cum scriam în articolul pentru A.N.C.A. colecţionarul este perceput ca fiind un tip puţin excentric, un zăpăcit care nu face rău nimănui, nu deranjază pe nimeni şi chiar dacă obiectele pe care le colecţionează sunt uneori complet inutile şi de cele mai multe ori nu interesează pe nimeni, ele îi oferă satisfacţii pe care marea majoritate nu le înţelege sau eventual sunt impresionaţi dacă valoarea lor se exprimă în sume cu multe zerouri în coadă. În ţările „civilizate” colecţionarii de arme sunt pur şi simplu „colecţionari”. E drept că specificul obiectelor din colecţia lor necesită în unele ţări o autorizaţie. În altele sunt doar simpli deţinători de arme. Dar în momentul în care sunt recunoscuţi ca atare se consideră că prezintă suficiente garanţii morale pentru ca asupra lor să nu planeze suspiciuni ce vizează încălcarea legii. De aceea armele pe care le deţin, nici vorbă să fie dezafectate, găurite, obturate, mutilate „făcute inofensive” de teama că le-ar putea folosi. Ba mai mult directiva europeană privind circulaţia armelor de foc, specifică la articolul 2 (cred) că “… prezenta directivă nu se aplică colecţionarilor şi organizaţiilor guvernamentale cu atribuţiuni ……”, pentru acestea existând legi speciale. Din păcate, legiuitorul nostrum preferă să-i trateze la grămadă, cu cocalarii care au primit permis de “pistoale cu bile” şi care-şi tranşează problemele în stradă.

    O altă categorie ar fi vânătorii. Din păcate şi aceştia au uscăturile lor datorită cărora autorităţile îi consideră la grămadă braconieri. Eşti considerat infractor şi dacă nu tragi la animale. Săptămânile trecute poliţiştii din Prahova s-au întrecut pe sine când au surprins un grup de vânători periculoşi, care au ascos autorizaţie de vânătoare la răpitori, dar au avut tupeul, nesimţirea ca pe terenul de vânătoare să tragă după talere în loc să ucidă animale.

    Problemele sunt multe şi complexe şi nu cred că vor ajunge să fie vre-o dată rezolvate, dar trebuie să putem spune că măcar am încercat. În 2002 am aflat că se pritoceşte o nouă lege a armelor care să înlocuiască vechea lege 17 devenită desuetă şi ca persoană fizică am solicitat autorităţăilor detalii în legătură cu noul proiect de lege. Binenţeles că am fost refuzat cu argumentul secretului de serviciu. În săptămâna următoare aceaşi solicitare a făcut-o asociaţia şi imediat am primit materialul. Pentru toate astea la un loc şi pentru încă o mie de motive, s-a constituit A.N.D.A.

Vili Stancu

04.04.2014